Reziliență

REZILIENȚĂ versus VIRUS

Nu avem la îndemână privilegiul de a cunoaște cauza a ceea ce se întâmplă în lumea în care trăim chiar dacă căutăm cu disperare un “vinovat” în cârca căruia să aruncăm responsabilitățile și să ne descărcăm frustrarea și afectele brutale.

Oricare ar fi cauza, acum nu mai are importanță… Pentru că ne aflăm deja în plin efect. Și trebuie sa învățăm din mers sa extragem beneficii din acest context.
Este necesar și emergent să ne reconstituim, să adunăm cioburile a ceea ce a rămas din noi și să construim, să inventăm un nou început, un nou om, cu o nouă paradigmă și un altfel de nivel de conștiința. Trebuie sa înțelegem că ne aflam în fața unei realități scindate:
ÎNAINTE și DUPĂ…trebuie să pricepem că aceste doua cuvinte înglobează o distanta de milioane de ani lumina între ele: ce-a fost înainte, nu va mai fi după.
Aceste două dimensiuni nu mai pot fi conectate; nu mai pot fi alternate. Este e un gard impenetrabil între ele și putem doar să alegem de care parte a gardului vrem sa rămânem.
Ne aflăm în fața experienței epocale de a trăi cel mai de temut coșmar care ni s-ar putea configura vreodata:

💙 spectrul morții,

💙 izolarea socială,

💙 boală și suferință

💙 incertitudinea colectivă,

💙 zădărnicia eforturilor depuse,

💙 singurătatea,

💙 sărăcie și șomaj

💙 posibilitatea declanșării foametei,

👉și tot acest cortegiu sumbru și deloc dătător de speranță.

Stadiul nostru interior sufera o zguduire și o desprindere din temeliile comodității, siguranței și în definitiv, o expulzare sângeroasă din zona de comfort predictibil și rutinar. Senzația de pierdere a controlului este accentuată de faptul că toate aceste angoase le trăim la nivel colectiv și oriunde ne-am întoarce capul și privirea în speranța găsirii unui indiciu de ameliorare a situației, nu găsim decât confirmarea inechivocă și o disperare de o magnitudine epocală a iminentului deznodământ.
Trăirea colectivă, în masă, a evenimentelor are capacitatea de a ni le fixa în conștiință și a le încărca cu o certitudine definitivă și irevocabilă chiar dacă evenimentele sunt imaginare sau nu au magnitudinea invocată.
Acum suntem puși în cumpănă, trebuie să alegem ce vom face, cum vom gestiona această adversitate. Și exista doua alternative:
CLACARE sau REZILIENȚĂ
Reziliența presupune capacitatea individului de a se suprapune și a depăși adversitățile vieții care au potențialul să modifice la nivel psihologic structura personalității, forța eului, percepția asupra realității și în general, sa producă o traumă
incapacitantă.
Acestui cataclism psihologic, nu toată lumea ii poate supraviețui; însă și mai puțini reușesc să se reconstruiască și să extragă elemente cu textura pozitiva. De obicei, aceștia sunt marii făuritori de destine. Cei pe care nu ii auzim spunând că destinul a bătut la poarta lor, ci ei au bătut la poarta destinului…
Acum, în acest context revoluționar avem ocazia sa ne reinventăm. Avem șansa să reechilibrăm valorile, sa ajustăm contabilitatea priorităților vitale. Avem oportunitatea să observăm 🏝️SLOW🏝️ tot ce ne înconjoară și tot ce este de prisos.
Este momentul să ne suprapunem durerii, disperării, sentimentului de gol interior și de plictiseală.
De fapt, niciodată nu am fost mai aproape de adevărata noastră natură aceea de a circula încet, a vorbi puțin, a mânca la fel de puțin, a sta la geam, a vorbi cu familia, a ști și a putea sa ne bucurăm de un castron de floricele la un film pe canapea. În definitiv, să fim oameni nu actori. Să nu mai facem atâta paradă, să nu mai consumăm atât de mult.
Să tăcem, să ne rugăm… și să ne placă…

URME DE ATAȘAMENT

Photo by Pixabay on Pexels.com

Tot ce se intersectează cu viața noastră este doar în treacăt. Este temporar. Toate ne sunt date, puse în calea noastră, doar pentru a le utiliza un timp determinat (poate fi o viață întreagă, sau poate fi preț de un minut), însă toate au menirea să ne conducă spre dezvoltare și creștere personală. Nimic nu este al nostru și nimic nu va rămâne pe veci la noi dacă și-a făcut treaba în viețile noastre intr-o oră, lună, un an, etc.

Dar totuși noi ne lipim de ele, ne atașăm emoțional și afectiv de ele, le ținem prizonieri, le punem titlu de proprietate, le declarăm posesiuni personale. Dacă s-ar întâmpla doar atât, iar ecuația ar rămâne pe acest nivel, nu ar fi nici o problemă. Necazul survine in momentul când aceste elemente dintr-un motiv sau altul dispar din viața noastră. Obiectul se pierde, se strica, o situație ajunge la final, expiră, omul moare, un sentiment se stinge…

Atunci este când începe frustrarea, sentimentul de pierdere, opunerea, neacceptarea, lupta, dezacordul. Toate aceste reacții creează în ființa umană o stare de rău, care este numită in multe feluri: nemulțumire, frustrare, deprimare, teama, invidie, lăcomie, neliniște, furie, disperare.

Aceste emoții pun bazele unei existențe mizere plină de neîmplinire, haos… Pierderea obiectului iubirii sau atașamentului, creează dezechilibru deoarece afectul nostru nu își mai găsește ținta. Am pierdut ceea ce ne-a fost drag, ceea ce ne-a motivat, ceea ce ne-a fost util, ceea ce ne-a susținut într-un fel sau altul.

Nu este nimic rău în a avea, a iubi, a dori, însă trebuie să învățăm sa eliberăm atunci când vine rândul. Să lăsăm să plece oameni, lucruri, sa părăsim locuri, situații când viața ne-o cere. Să plângem cât avem de plâns, si să onoram viața dând mulțumire și binecuvântare pentru tot ce am avut la dispoziție.

Trăim într-o cultură a acumulării si a posesiunilor de obiecte, de experiențe, de persoane, și proiectăm în exteriorul nostru o identitate încoronată de glorie, emfază, si efemeritate. Această proiecție ajunge să ne convingă si pe noi înșine că suntem ceea ce posedăm; iar odată încarnată această convingere în statutul nostru identitar, este dificil să ne mai percepem ca fiind ființe simple cu expectative realiste sau chiar fără expectative. In momentul când aceste obiecte dispar, se creează o breșă tăioasă in identitatea noastră, care poate durea atât de intens, încât ne poate dezintegra. Cu cât expectativele sunt mai glorioase, cu atât mai insondabil se cască haosul in față noastră in momentul în care dispar obiectele in care am investit afect, dacă nu suntem pregătiți sa eliberăm, sa mulțumim și să acceptăm. Iar pe acest hău, pe această breșă căscată in sufletul nostru, o numim de obicei sentiment de pierdere, durere, jale si implică o imensă decompensare la nivel personal prin faptul că ne îmbolnăvim de durere, de tristețe. Cu toții am experimentat aceste trăiri si am deplâns pierderi, despărțiri…si este normal…

Doliul este condiția omului aflat în “stand-by” de la existența sa. S-a oprit din a trăi, pentru o perioadă si funcționează doar la cote de avarie, pentru a-și putea plânge, contempla, integra și în final, accepta pierderea suferită. În perioada de doliu viața trece pe lângă noi fără să îi vedem mirajul. Suntem repliați înspre noi înșine căutând motive, justificări și… vinovați. Iar in această situație aflăndu-ne, este imposibil să ne întoarcem privirea către razele soarelui care oricum luminează cu noi sau fără noi.

Avem nevoie de această retragere pentru a sta în dezbatere cu viața suficient timp cât să înțelegem și sa ajungem să ne convingem de ireversibilitatea pierderii și că este obligatoriu să ne înscriem din nou în traiectoria vieții…sau nu…

Cei care decid să rămână îngenunchiați asupra mormântului neînchis, vor suferi o a doua pierdere si cea mai grava poate: se vor pierde pe sine. Neacceptarea unei pierderi ne propulsează pe tărâmul culpabilizării acolo unde îi putem învinovăți pe ceilalți sau cel mai grav, ne culpabilizăm pe noi înșine. Ceea ce ne duce într-o sferă existențială sumbră, fără bucuria de a trai și cu toate trăgaciurile armate pentru a pedepsi. Pentru ca, cel vinovat trebuie pedepsit…

Ulterior, tot ce vom întreprinde în viață va fi fost croit dupa tiparul vinovăției. De cele mai multe ori acest proces rămâne încastrat in subconștientul nostru desfășurând un program de viață rigid, inflexibil si nestingherit de lumina autocunoașterii și expansiunii personale.

MONICA COROAMA 25 SEPTEMBRIE 2020

CÂND SE LASĂ CORTINA

Întrebați-vă dece aveți nevoie să vină la voi acasă tot timpul multe persoane?

Întrebați-vă dece aveți nevoie să plecați în excursii și în locuri populate de cele mai multe ori?

Întrebați-vă dece nu puteți rămâne în doi mai mult de câteva ore pe săptămână?

La toate aceste întrebări exista un răspuns unic și simplu: nu vă iubiți. Și dacă nu va iubiti, nu puteți sta fără companie, fără zgomot, fără ceva care să vă abată de la întâlnirea cu voi înșivă. Deoarece nu vă place ce vedeți, ce auziți când sunteți singuri. Cu alte cuvinte, nu vă iubiti… căutați să evadați din închisoarea numita “EU”. Dar nu puteți. Cel puțin, nu pentru mult timp. Va veni și ziua când “prietenii” și mesele întinse nu vor mai putea masca mizeria sufleteasca în care trăiți.

Vine timpul când zgomotul și decibelii nu vă mai vindeca de voi înșivă.

Vine momentul când nu veți mai putea minți.

Vine timpul când măștile cu poșete și pantofi nu vă mai protejează. Nu veți mai avea rezerve. Cortina se va lăsa și piesa de teatru se încheie. Vă veți retrage în cabină, unde va trebui să ștergeți make-up-ul și veți rămâne cu voi înșivă…

Urme de părinți

Din părinții din care ne-am născut,

Fim plămadiți din pită și-aluat

Și lacrimi bune de băut

Din carnea lor ne-au dat

Dumnezeu a-mprăștiat sămânța

În pieptul meu nelegiuit

Să nu piară-n mine credința

Că mama-i bună și tata-i un sfânt

Pe drumul vostru cel fără de tihnă,

Nu v-am ținut lămpașu’ vouă

Dar cu greșeala voastră pildă

Ni l-ați ținut voi nouă

În ochii buni ce nu mai sunt aici,

Și pe obrazul vostru rumenit

E încrustat un zbici

cu care veșnic v-am plesnit

Și-am dat… cât am putut de tare

Fără să știu că dau în mine

Și că cu fiecare zbici

În mine ceva moare.

Monica Coroamă

18 de septiembre 2020

A nu privi înapoi

Când îți depășești condiția, cei care nu pot să o facă, vor încerca din răsputeri sa te reducă si să-ți minimalizeze traectoria vitală, în special rudele și cei care au mâncat aceeași paine amară cu tine la masa…
E un fel de reproș din partea lor:
“ai plecat și m-ai lăsat singur intr-o lume mizeră, a tenebrelor si a suferințelor;
ai părăsit eșafodul unde am fost executați împreună”.
Cu alte cuvinte: “ai avut curajul și puterea să te opui adversității și să o depășești, pe când eu, am rămas la etapa de victimă.
E tot ce mi-a rămas… de-acolo din mlaștina care mă înghite încet dar sigur, doar atât mai pot: să încerc să te trag după mine sau să arunc în tine cu noroi.
Te urăsc, pentru că mă doare diferența si distanța dintre noi, mă doare faptul ca lumea vede diferența”.
Acesta este monologul interior al persoanelor care nu suportă faptul că aproapele lor progresează și se dezvoltă.
Statutul de victima este acela în care o persoana trăiește plângându-se de răutățile care i s-au făcut și încă i se fac. Statutul de victima îi aduce o serie de beneficii:
În momentul când se plânge, primește consolare si atenție.
Expunându-se în public ca o persoana neajutorată și lovită de soartă, lumea este tentată sa îi ofere ajutor din toate părțile si de toate felurile ( aceasta din urmă este o manipulare a celor din jur pentru că practicând această metoda a dezvoltat o strategie de a obține beneficii de orice natură fără să depună efort).
Așa că nu priviți în urmă și nu întoarceți capul!
Ei nu doresc să fie salvați.
Doresc doar să vă repună pe eșafodul de pe care ei nu au avut curajul să evadeze…

Urme de vară

Un mare tezaur tr cu stele împrăștiate pe o pătură de catifea neagră a indulgentelor nopți de vară târzie…

Unde fusără-ți voi când avusei eu 20 ???
Că nu v-am văzut și nu am știut de voi…
Acum când toamna îmi face timid cu mâna,
Și număr verile irosite,
Mă lămuresc încet-încet de cum stă treaba
Și…in nopțile de vară târzie,
Culeg încă cireșele amare de pe ramurile tinere
Cu toate că gambele mele țin secret primăverile luate la pas,
eu știu că frunzele se sparg în palme arămii și sensibile…

15 septembrie 2020 Ghioroc

Transformare prin iertare

Fluturele ajunge sa fie o ființă frumoasă, grațioasă și plăcută, doar după ce depășește stadiul de omidă urâtă, repugnantă și evitată de toți.
IERTAREA ne transforma în ființe blânde, generoase și tolerante, însă doar după ce facem travaliul dureros al înțelegerii și acceptării dimensiunii celuilalt…

💔 CUM IERTAM? 💔

Suntem tentați sa credem că:
💙 a ierta înseamnă a posta pe Facebook o poză cu o lumânare aprinsă și o fraza înduioșătoare preluată de la altcineva
💙 a ierta înseamnă pur și simplu a trece peste, a uita (declarativ doar) însă în suflet păstrăm resentimentul și ura ascunsă, cu trăgaciul tras și armat, așteptând ocazia răzbunării…
💙 a ierta înseamnă să profităm de culpa celui care ne-a făcut rău și să îi cerem toata viața favoruri

👉IERTAREA PSIHOLOGICĂ

Să ierți pe cineva care ți-a produs o daună, o traumă, o suferință sau orice alt inconvenient, presupune un proces complex, de durată, o muncă de înțelegere a dimensiunii celuilalt.
Iertarea autentică și vindecătoare nu o facem pentru celălalt, ci pentru noi înșine; iertăm fapta – nu persoana. Cum? Întrănd în dinamica celuilalt pentru a descoperi și a înțelege motivul faptei sale care ne-a lezat. Pentru un moment ne transpunem în universul celui care ne-a produs suferință, ne identificăm cu el, ca să putem înțelege și privi detașat motivele și mobilul “crimei”.
Odată ajunși să ne confruntăm și să cunoaștem originea răului și să realizăm că cel care l-a pus în act la momentul respectiv, doar atât a putut și doar atât a avut de oferit.
Nu înseamnă că îi aprobăm și suntem de acord cu ceea ce a făcut, ci doar ne descărcăm pe noi înșine de efectul daunei prin faptul că înțelegem că acel comportament nu este destinat și direcționat expres către noi, ci este un act patologic de sine stătător cuibărit în caracterul făptașului de cele mai multe ori de manieră inconștientă și se exhibă ciclic către exterior contaminând tot ce găsește în cale.
Așadar a ierta înseamnă a privi cu ochi neutri si analitici în sufletul făptașului. Doar așa ne putem distanța emoțional și afectiv de efectele devastatoare ale traumelor.
Iertăm pentru noi, nu iertăm persoana în cauză, doar așa putem merge mai departe cu traista suferinței golită. Doar așa putem sa ne despărțim de statutul de victimă și sa părăsim pentru totdeauna locul execuției.
Dacă nu iertăm în acest fel, în aceste condiții, dacă nu expulzăm dorința ciclica și imperioasă de răzbunare, înseamnă că NU iertăm, este indiciul că suntem pe același calapod cu făptașul. Nu suntem cu nimic mai buni ca el. Nu am reușit să depășim nivelul în care el ne-a pus. Nivelul sau…

🌹🌹CUM SĂ IERTĂM🌹🌹

💕💕PĂRINȚII💜💜💜💜💜 💕💕

CARE NU NE-AU IUBIT??
💙
Un copil lipsit de dragostea părintească și pe deasupra maltratat fizic și psihic, poate deveni o bombă cu ceas pentru sine și pentru societate.
Copilul care NU a primit un feedback pozitiv de la părinți pe perioada dezvoltării psiho-emoționale, este un individ cu orizonturi deformate și uneori chiar frânte.
Un copil bătut, neglijat și lipsit de IUBIRE, are de muncă la maturitate… dacă vrea să ierte cu adevărat. Dacă nu vrea, sau dacă nu a descoperit metoda iertării, va duce povara nefericirii toată viața și o va oferi și celorlalți.
Adultul trebuie să ierte în primul rând copilul interior, dar nu înainte de a-i valida experiența dureroasa, de a-și asculta copilul interior cu dragoste și cu compasiune. Trebuie să părăsească statutul pe care părintele maltratator i l-a pus în cârca identității, acela de copil inferior, demn de dispreț și ură, și să își construiască propria identitate.
Să îți ierți părintele sau pe oricine ți-a produs suferință este în primul rând în beneficiul tău deoarece te poți elibera de tensiunea acumulată și de pofta de a plăti cu aceeași monedă.
👇👇
Dece nu putem începe procesul iertării?
Odată scăpați din hățișul traumatizant al familiei, se inițiază la nivelul conștienței un soi de anestezie mentală în care experimentăm o senzație de libertate, de euforie, ocazie optimă pentru a iniția legături afective croite după tiparul pe care l-am experimentat în propria familie. Un tipar disfuncțional la nivel afectiv, cognitiv și emoțional.
Dece o femeie care a suferit din cauza carenței afective din partea tatălui revine ciclic la relații care toate au ceva în comun: O FAC SĂ SUFERE.
Acest ciclu se repeta de-a lungul vieții prin escaladarea dorinței imperioase dar inconștiente de a fi lângă cineva care ne face sa suferim odată și încă odată. Din nou și iarăși… Nu se reușește a sfârteca tiparul dezadaptativ care se impune cu ritmicitatea unui ceas.

☝️RĂSPUNS

Acel sistem carențial care s-a practicat în familiile disfuncționale și-a lăsat o adâncă amprentă în identitatea copilului și prin urmare chiar dacă un comportament este indezirabil copilul l-a învățat ca fiind cel adecvat, deoarece era tot ce avea… si s-a adaptat. Pur și simplu a devenit ceva obișnuit, familiar.
Așadar fetița maltratată de tată va fi o femeie maltratată de către partener pentru că aceasta este zona comportamentală în care ea a fost obișnuită.
Acest lucru știe ea să facă cel mai bine,
👉 să se supună
👉 să nu spună nimanui
👉 să accepte tratamente traumatizante
Chiar dacă aceste dimensiuni sunt percepute ca fiind inadecvate, femeia nu poate accede la alt nivel, deoarece este gravat adânc în subconștientul său tiparul de victimă.
Atât de mult timp a fost victimă, că deja a devenit specialitatea ei, ar putea chiar sa țină cursuri. Și-a făurit deja o zona de confort, o zona de siguranță în care ea se mișcă cu foarte multă dexteritate, ai putea chiar să spui că este fericită. Ceea ce se și întâmplă deoarece aceste persoane nu știu că sunt nefericite. Cred că totul e normal și că așa trebuie să fie. Și ce este interesant, aceste persoane luptă cu prețul vieții pentru a-și apăra aria si partenerul. Mint pentru partener și îl prezintă în societate într-o lumina favorabilă jucând un rol briliant. (Sindromul Stokcholm – atașamentul victimei față de agresor) Este de înțeles, deoarece este zona de care se simt atașate, acolo știu ele sa jongleze cu lumea și cu propriul sine. Acolo ele sunt regine.

💔REGINELE TRISTEȚII💔

Dincolo de gard, nu ar putea supraviețui, identitatea lor s-ar rupe în bucăți, s-ar smulge din ea nucleul siguranței și confortului. Iar perioada de tranziție de la un stadiu la altul, DOARE…
Hăul lăsat în identitate, sângerează, până va fi înlocuit cu un tipar adaptativ și pozitiv. Dar, de cele mai multe ori, acest proces eșuează… moare înainte de a se naște… și se continuă ciclul implacabil.

Când nu poți ierta părintele, examinează-ți relația, căsnicia…
O relație tensionată, în care femeia e victimă, nu v-a putea ierta trecutul deoarece în relația sa nu exista elementul vindecător, relația sa este continuarea a ceea ce s-a întâmplat în copilărie, este reactivarea repetitivă a traumelor dureroase, repunerea în act a piesei în speranța rezolvării conflictului.
… este EPISODUL DOI al filmului său existențial…

Ooohh!!! 🙄🙄🙄

Noa hai sa fim servus!!!

Când am întrat în rândul utilizatorilor de Facebook, am făcut-o pentru a avea un spațiu virtual de distracție, destindere, a regăsi persoane din trecut și alte motive de rang plăcut. Dar astăzi, pentru mine Facebook-ul este un mediu de preocupare, angoasă și alte trăiri pe care o persoana nu vrea să le simtă. Și nu e singurul: televizorul, radioul, ziarele nu prididesc cu cascade de informații și detalii care de fapt nu au nici utilitate pentru individ…
Omenirea se află într-un punct de inflexiune și suntem bombardați cu evenimente sinistre. Suntem o masă manipulabilă și maleabilă. Nu știu nici pentru ce și nici dece. Ceea ce știu însă este că dacă ne lăsăm pradă panicii, o sa clacăm împreuna cu imunitatea care în aceste momente este tot ce ne-a mai rămas. În aceste momente, avem mare nevoie de mesaje pozitive, de imagini frumoase cu conținut optimist și sa fim lăsați în pace să ne gestionăm informațiile constructive cu calm și judecată.
Este adevărat, trebuie sa fim informați și instruiți corespunzător cum să facem față și cum să prevenim asaltul. Însă nu cred ca ajută imaginile cu convoaie cu sicrie și cu saci negri, mesajele apocaliptice și alte conținuturi online menite sa ne producă o secreție masivă de cortizol (hormonul stresului) care încet dar sigur, ne pregătesc organismul și îl transformă în câmp fertil în așteptarea seminței epidemice.
Să ne informăm atât cât este necesar. Nu ajută propagarea imaginilor îngrijorătoare și nu previn. Efectul este chiar invers…
Ca psiholog, rămân oarecum întristată cât și vexată, când văd pe câțiva utilizatori că de dimineață până noaptea vânează aceste conținuturi și își decorează pagina de Facebook cu ele… hai… Înțeleg una…. Hai doua… Dar ei postează din minut în minut și distribuie acele conținuturi apocaliptice…
Tot stau și mă întreb ce cred ei că obțin cu aceste postări? Cred oare ca previn lumea de necazuri? Sau doresc și au o dorința perversa de a disemina partea tenebroasă a lumii? Sau pur și simplu aceste conținuturi vin în întâmpinarea și completarea condiției lor psihologice? Da… Acești propagatori a nefastului, cred ca simt atâta angoasă existențială, încât îi debordează și simt nevoia sa o expulzeze, să mai servească și alții din întunecata lor condiție psihologică.
Este de înțeles… Însă eu refuz să primesc în spațiul meu virtual aceste atacuri și să fie fără supărare (căci vreau când deschid Facebook să văd ceva frumos și pozitiv), ii voi scoate din lista mea de prieteni pe acei propagatori de panică.
Va doresc multă sănătate și optimism

Gând matinal

Fumul mantie de noapte
Peste case lenevește
Iară luna domnișoara
Dintre dealuri ne privește

Fum stihie lungă, lată
Se întinde lent și luminează
În lunga noapte-ntunecată
Unde doarme tot, și totul hibernează…

Printre stobori e astrul LUNĂ
Stă de pază, și sclipește
Parcă-i pare rău și vrea să spună,
Că-‘ncurând ne părăsește.

Plină, mută și intactă
Peste noapte a domnit
Iar acum se scapătă
Într-un gard spre asfințit…

După ce-a aflat în taină…
Ce spectacol! Și ce teatru!
Se retrage sa discearnă…
Lasă loc la soare astru…

Monica Coroama 2020 Minisel – 9 de febrero

FRICA DE SINGURATATE

Sindromul dependenței afective este nucleul în jurul căruia se clădesc multe relații nereușite și de maltratare, Exista un model de persoane care devin adicte la relații dificile și care se transformă într-un aluat numai bun de frământat în mainile maltratatorului si harfțuitorului psihologic. Jorge Castello Blasco are o definiție pentru această problemă: ” un pattern pesistent de nevoi emoționale nesatisfăcute, care se încearcă a fi acoperite desadaptativ cu alte persoane ” . Persoanele dependenței afectiv-emoțional provin din medii cu grave carențe afective și s-au specializat în a extrage afecțiune de la persoane dificile. În loc să-și dea seama că este necesar să se îndepărteze de acești indivizi, vampiri emoționali , continuă să insiste să obțină afecțiune și dragoste. Aceste persoane nu pot vedea jocul manipulării în care sunt antrenate și nu dețin facultatea detectării modului celorlalți de a face rău. In fond, există o personalitate cu nuanță depresiva, o carenţă afectivă, o hipersensibilitate la respinngere și care le face susceptibile supunerii tehnicilor celui care maltrateaza. Un dependent afectiv reacționează în mod absurd cand e tratat rau: În loc să se îndepărteze , se autoînvinovățeste având la baza gândiri ideea: daca el mă tratateaza așa, înseamnă că merit pentru că nu fac nimic bine.
Persoanele dependente simt o necesitate de afectivitate extremă în relatiile lor, însă ele nu sunt dependente de partener, ci de ideea pe care o au ei despre dragoste. Dependentul emoțional este și atunci când nu are partener, ca și un alcoolic sau un adict la drog, el este și rămâne pentru toata viața un dependent. Aceasta patologie conduce la necesitatea imperativă de a cauta partener daca nu are si daca tocmai a iesit dintr-o relație, în foarte scurt timp se angajează în alta, deoarece nu poate suporta singuratatea. Multe căsătorii ( chiar foarte multe ) au ca fundație o teroare și o frică teribilă de singuratate .

MONICA COROAMA 10 DE FEBRERO – ARAD – GHIOROC -2020